Campania “DARniţa la Tarniţa”: Scrisoare de la Roxana

Roxana este adolescenta pe care am susţinut-o în ultimii ani, prin participările noastre la Swimathon şi prin fondurile strânse în urma campaniilor – datorită cărora Fundaţia Comunitară Cluj a putut să îi acorde o bursă lunară liceenei noastre, iar ea a putut să înveţe fără griji materiale.

Am rugat-o pe Roxana să ne scrie gândurile ei, să ne spună dacă şi în ce fel s-a schimbat în aceşti ani de liceu şi în ce măsură a ajutat-o campania InfoTrafic. Iată cuvintele ei…

Îmi aduc aminte, în momentul când am terminat clasa a VIII-a, eram foarte debusolată. Trecusem prin multe situații neplăcute și lucrul care m-a marcat cel mai mult a fost comportamentul oamenilor; cât pot fi de influenți unii comparativ cu altii, cum pot fi influențați. Faptul că aveam note foarte bune și am fost admisă la liceul dorit m-a ambiționat până în punctul în care ajungeam să mă întreb dacă este suficient. Este de ajuns să ai anumite capacități intelectuale pentru a reuși în viață?

Și am ajuns la concluzia că e greu să te încrezi în oameni. Să primești ajutor necondiționat e un privilegiu, bineînțeles, altul decat cel din partea familiei. Mi-a fost greu să îmi cobor așteptările, în principiu.

De aceea, atunci când am primit această bursă, nu îmi venea să cred. O tot întrebam pe mama: “da’ mă obligă sa fac ceva?”, “trebuie să fac scamatorii pentru asta?”. Exagerez :)) Gândeam toate astea, dar nu o întrebam chiar așa. În schimb mă gândeam la toate felurile în care această șansa ar putea merge rău.

E pur și simplu ideea că o mână de oameni, până la urmă, necunoscuți, se gândesc la tine.
Asta valorează mai mult decât orice. “Da, Roxi, există și oameni buni în lumea asta”, deși poate mai rar, sau nu la fiecare colț de stradă.

Cred ca viața te împinge mult spre toate necunoscutele ei. Am folosit acești ani de liceu pentru a mă cunoaşte mai bine, am încercat cât se poate, de la lecții de dans la planorism (cea din urmă este “in progress” încă). Nu toate au necesitat sprijin financiar, dar m-au ajutat să cunosc mai multe despre oameni, și, mai ales, despre mine. Încă nu știu nici pe departe totul, motiv pentru care, sunt indecisă în legătură cu facultatea.

Vreau ceva prin care să îmi pot ajuta părinții, pentru că merită totul. Dar, în același timp, ceva care să mă țină în priză, să îmi stârnească interesul în fiecare zi. Îmi place mult limba germană, cu toate că nu frecventez ore în timpul școlii, ca a doua limbă, ci fac franceză. Totuși, o dată sau de două ori pe lună, merg în particular la ore de germană, iar în restul timpului, învăț singură. Mi-ar plăcea să lucrez într-un domeniu în care să pot folosi asta. Ador să lucrez cu copiii! Anul acesta, echipa mea de majorete a obținut titlul de vicecampioană, lucru de care sunt foarte mândră. Îmi place să fac multe lucruri. Dacă ziua ar avea 48 de ore, probabil tot aș mai găsi ceva de facut și nu mi-ar ajunge. Aș vrea din tot sufletul să găsesc ceva, un job, în care să pot pune în practică tot ce am învățat până acum. Dar asta, momentan, pare un ideal greu de atins.

Și totuși, uitându-mă în urmă, mi se pare că am mai fost pe aici. Da, am mai trecut prin ceva asemănător. Și cred că voi putea să găsesc un echilibru. Chiar cred că, undeva, cândva, voi găsi o persoană, o mână de oameni, o vorbă, un gând bun care să mă surprindă și să mă îndrume. Pentru că asta a făcut acest proiect pentru mine până acum, motiv pentru care voi fi mereu recunoscătoare și, în continuare, nu îmi mai păstrez așteptările atât de jos.